Expertiza judiciară evaluatorie în procesul penal

Expertiza judiciară evaluatorie în procesul penal: standarde aplicabile, practici divergente și exigențe de validare probatorie

Av.Eliza ENE CORBEANU

I. Introducere

I.1. Expertiza evaluatorie ca mijloc probator esențial în procesul penal

Expertiza judiciară constituie, în ansamblul mijloacelor de probă recunoscute de Codul de procedură penală, o veritabilă punte de legătură între circumstanțele faptei și aspectele tehnice sau științifice care depășesc competența organelor judiciare sau a părților implicate în procesul penal.

Expertiza judiciară evaluatorie se remarcă prin frecvența cu care este solicitată în materie penală, în special în cauze având ca obiect infracțiuni economico-financiare, infracțiuni de corupție, evaziune fiscală, spălare a banilor, delapidare sau înșelăciune, precum și în cadrul procedurilor de dispunere a măsurilor asigurătorii ori a celor privind confiscarea specială ori extinsă.

În aceste cauze, stabilirea prejudiciului, identificarea valorii reale a bunurilor supuse sechestrului sau confiscării ori estimarea veniturilor ilicite dobândite de către inculpați devin componente esențiale ale procesului penal, expertiza evaluatorie dobândind o relavanță  probatorie decisivă, întrucât concluziile sale pot fundamenta soluții de trimitere în judecată, dispunerea unor măsuri preventive, pronunțarea unor hotărâri de condamnare sau dispunerea unor măsuri asiguratorii sau de confiscare.

Statutul expertului judiciar evaluator cunoaște o reglementare mixtă: cea cuprinsă în dispozițiile generale privind expertiza judiciară prevăzute în Codul de procedură penală (art. 172–183) și cea  guvernată de normele speciale prevăzute de OG nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară[1] și de reglementările Asociației Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România (ANEVAR).

Lucrarea de față își propune să analizeze, dintr-o perspectivă juridică practică, raporturile de interdependență care se creează în procesul penal, între avocat, ca apărător al drepturilor și intereselor procesuale ale părților și expertul judiciar evaluator, în scopul identificării acelor modalități prin care cooperarea profesională între expert și avocat poate fi valorificată în interesul actului de justiție.

Astfel, demersul urmărește să evidențieze situațiile în care expertiza evaluatorie este determinantă pentru evoluția procesului penal, să expună, din perspectivă practică, premisele și limitele colaborării dintre avocat și expert și să propună posibile direcții de consolidare a cadrului procedural în care această colaborare coexistă.

Nu trebuie neglijat că, în practică, dificultățile apărute în interpretarea ori în valorificarea concluziilor expertizei nu derivă, de cele mai multe ori, din lipsa de profesionalism a expertului, ci din absența unor mecanisme procedurale clare de comunicare între expert și celelalte părți procesuale, în special avocatul apărării, iar această lipsă de previzibilitate poate genera tensiuni, influențând în mod negativ durata procesului,  ori poate ridica probleme de contradictorialitate și egalitate a armelor.

I.2. Relevanța expertizei evaluatorii în etapele procesului penal

După cum menționam, expertiza judiciară evaluatorie se distinge prin capacitatea sa de a genera un impact semnificativ, atât asupra derulării etapei urmăririi penale, cât și asupra soluțiilor dispuse de instanța de judecată, relevanța acesteia concretizându-se în mod direct, ori de câte ori cuantificarea sau interpretarea valorică a unor elemente patrimoniale devine indispensabilă pentru bunul mers al anchetei penale.

Astfel, un moment important vizează etapa instituirii măsurilor asigurătorii în cursul urmăririi penale, în temeiul art. 249 și următoarele din  Codul de procedură penală, când stabilirea valorii bunurilor ce urmează a fi indisponibilizate (fie în vederea garantării executării pedepsei amenzii sau a măsurii de siguranță a confiscării, fie pentru asigurarea reparării prejudiciului) necesită o evaluare prealabilă, care să justifice proporționalitatea măsurii raportat la scopul urmărit.

Or, în lipsa unei fundamentări tehnice corespunzătoare din partea unui expert evaluator, poate exista riscul unor măsuri excesive ori arbitrare ale organului de urmărire penală.

Un alt moment important apare în contextul stabilirii prejudiciului, ca element cheie pentru determinarea încadrării juridice a faptelor, cu precădere în  spețele ce au ca obiect infracțiuni de serviciu, întinderea prejudiciului putând constitui un element de diferențiere între forme agravante și forme tipice ale infracțiunii, sau putând influența individualizarea pedepsei.

De asemenea, procedura confiscării speciale și a celei extinse, reglementată de art. 112–112¹ din Codul penal, presupune intervenția unui expert evaluator care să aprecieze valoarea bunurilor susceptibile de a fi supuse confiscării, în cazul confiscării extinse, analiza caracterului vădit disproporționat al averii față de veniturile licite neputând fi efectuată în absența unei evaluări documentate și susținute de metode științifice.

Totodată, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este dependentă de o cuantificare precisă a prejudiciului material suferit, concluziile expertului evaluator oferind instanței de judecată repere obiective în vederea determinării întinderii obligației de reparare, în conformitate cu dispozițiile art. 19-22 din Codul de procedură penală.

Se constată, așadar, că expertiza evaluatorie nu se încadrează într-un registru strict tehnic, independent de parcursul procesului penal, ci devine un instrument cu semnificație juridică al cărui conținut poate influența în mod direct decizia procurorului sau a judecătorului.

II. Cadrul juridic și procesual

II.1. Reglementarea expertizei judiciare evaluatorii

Expertiza judiciară evaluatorie ocupă un loc aparte în cadrul probelor administrate în procesul penal, fiind una dintre cele mai frecvente forme de expertiză tehnică dispuse în cauzele în care ingerința asupra patrimoniului unei persoane reprezintă o componentă centrală a urmăririi penale și a soluționării unei cauze.

 Ea implică, prin natura obiectului său, nu doar interpretarea unor date tehnice, ci și transpunerea acestora într-o formă inteligibilă pentru organele judiciare, în scopul fundamentării unor decizii care vor avea un impact direct asupra drepturilor părților.

În general, expertiza de evaluare este solicitată în cauze în care se impune stabilirea valorii unui prejudiciu, estimarea avantajelor patrimoniale obținute prin săvârșirea faptei penale, determinarea valorii unor bunuri supuse sechestrului sau confiscării, ori chiar în vederea valorificării unor active în cursul procesului penal.

Particularitatea acestui tip de expertiză rezidă în caracterul său dual: este în același timp o activitate tehnică și un mijloc de probă, care presupune aplicarea unei metodologii structurate, bazată pe criterii de analiză și interpretarea contextului economic în care bunurile evaluate există sau au fost utilizate.

Pentru practicienii dreptului, expertiza evaluatorie ridică provocări specifice: din perspectiva avocatului, este esențial ca raportul să fie nu doar corect realizat din punct de vedere tehnic, ci și motivat și redactat într-un limbaj accesibil.

Din perspectiva organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, raportul de expertiză trebuie să ofere suficiente elemente pentru a permite aprecierea obiectivității și temeiniciei concluziilor, iar din perspectiva expertului însuși, sarcina nu este doar una de calcul, ci de traducere a unor mecanisme tehnice în raționamente convingătoare pentru a justifica un context juridic.

Expertiza judiciară evaluatorie este reglementată atât prin norme de procedură penală, cât și prin reglementări speciale care vizează statutul și activitatea expertului.

În procesul penal, cadrul general este stabilit de Codul de procedură penală, în articolele 172-183, care prevăd când poate fi dispusă o expertiză, cine o poate efectua, cum se formulează obiectivele și cum este administrat raportul de expertiză ca probă.

Pe lângă aceste dispoziții, activitatea de expertiză tehnică judiciară este reglementată prin OG nr. 2/2000, care stabilește condițiile de dobândire a calității de expert, procedura de autorizare, organizarea evidenței experților și obligațiile profesionale ale acestora.

În cazul expertizei evaluatorii, este necesar ca expertul să fie autorizat atât ca evaluator, conform cerințelor profesionale specifice domeniului, cât și ca expert tehnic judiciar, conform OG nr. 2/2000, ambele componente fiind importante pentru validitatea și legalitatea  expertizei în procesul penal.

O observație utilă privind reglementarea actuală a expertizei judiciare este aceea că dispozițiile Codului de procedură penală aplicabile în materia expertizei sunt unitare, indiferent de faza procesuală în care se dispune această probă.

Aceleași norme se aplică atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza de judecată, fără ca legiuitorul să fi operat distincții în funcție de cine dispune efectuarea expertizei,  organele de urmărire penală și instanțele de judecată supunându-se acelorași cerințe legale privind actul de dispunere, desemnarea expertului, formularea obiectivelor și analiza raportului întocmit.

Cu toate acestea, aplicarea în practică cunoaște diferențe semnificative de tratament între cele două faze ale procesului penal.

Astfel, în faza de judecată, instanțele respectă, în mod obișnuit, o procedură formalizată de desemnare a expertului, recurgând la tragerea la sorți din lista oficială a experților comunicată de birourile locale pentru expertize judiciare, această practică reflectând o preocupare pentru garantarea imparțialității[2] expertului, a obiectivității metodei de selecție și a transparenței actului procesual.

În schimb, în faza de urmărire penală, desemnarea expertului este, în cele mai multe cazuri, rezultatul unei alegeri directe realizate de către procuror, fără tragere la sorți, fără consultarea părților și fără o justificare standardizată a alegerii făcute.

Această discrepanță, în absența unor reglementări exprese care să permită derogări între faze, creează un dezechilibru procedural ce poate ridica semne de întrebare cu privire la neutralitatea reală a probatoriului tehnic administrat în această etapă, mai ales că legea procesual penală nu stabilește în mod explicit o procedură de selecție sau de verificare a imparțialității expertului.

Deși, în principiu, regula este ca desemnarea să se facă dintre experții autorizați aflați pe lista întocmită de Ministerul Justiției, nu există un mecanism procedural prin care să se asigure un sistem aleatoriu și verificabil în faza de urmărire penală, context în care, completarea cu normele din Codul de procedură civilă, acolo unde nu există norme speciale în materia penală, apare ca o soluție salvatoare, susținută și de jurisprudența Curții Constituționale în privința normelor de drept comun.

Astfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 369/2024[3], a analizat dispozițiile art. 173 alin. (1) din Codul de procedură penală și a stabilit că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate privind lipsa de claritate a modalității de selecție a expertului de către organul de urmărire penală și instanță.

Curtea a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză penală, în care se susținea că prevederea legală permite o acțiune discreționară a organelor de urmărire penală în desemnarea expertului, fără o procedură prestabilită, spre deosebire de instanțe, care deseori aplică tragerea la sorți.

Această diferență ar aduce atingere principiului egalității armelor, al imparțialității actului de justiție și al clarității normei legale, fiind invocate prevederile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 124 din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea a constatat că textul art. 173 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie interpretat sistemic, în coroborare cu Ordonanța Guvernului nr. 2/2000, care reglementează organizarea activității de expertiză tehnică judiciară, precum și cu art. 331[4] din Codul de procedură civilă, aplicabil ca drept comun procedural.

Astfel, deși Codul de procedură penală nu detaliază modalitatea de selecție, cadrul normativ existent oferă suficiente garanții de legalitate și imparțialitate.

Curtea a reafirmat că expertiza judiciară este un mijloc de probă reglementat expres, iar numirea expertului se face din rândul celor înscriși în tabelele oficiale gestionate de Ministerul Justiției, în conformitate cu criteriile profesionale prevăzute de lege; în plus, organul judiciar are obligația de a respecta regimul incompatibilităților (prevăzute de art. 174 Cod procedură penală), iar părțile beneficiază de dreptul de a desemna experți parte, care pot formula opinii separate în raportul final.

De asemenea, s-a subliniat că instanța nu este legată de concluziile expertului, iar evaluarea probatoriului se realizează în ansamblu, potrivit principiului liberei aprecieri a probelor (în conformitate cu art. 103 din Codul de  procedură penală).

O altă chestiune importantă din perspectiva aplicării reglementării privește diferențele de tratament acordate opiniilor exprimate de experții desemnați din oficiu față de cei recomandați de părți, deși Codul de procedură penală nu face nicio distincție de principiu între expertul desemnat de organul judiciar și expertul consilier desemnat de una dintre părți, cu încuviințarea instanței sau a organului de urmărire penală.

 Ambii au calitatea de expert judiciar autorizat, iar obligațiile de competență, imparțialitate și obiectivitate le revin în egală măsură, însă, cu toate acestea, în practică, opiniile formulate de experții consilieri sunt adesea privite ca având o valoare probatorie secundară, fiind percepute drept instrumente de susținere a apărării, nu ca opinii tehnice echivalente cu cele ale expertului principal.

Trebuie menționate și situațiile în care deși se constată existența unor opinii divergente între expertul desemnat și expertul consilier, acest fapt nu determină, în mod automat, o analiză suplimentară a instanței sau a procurorului, sau o completare ori o refacere a expertizei.

Divergențele între experți sunt tratate adesea ca simple diferențe de perspectivă, nu ca semnale ale unor probleme metodologice sau ale unor lacune în structura probatoriului, această abordare formalistă putând conduce la validarea unor concluzii expertale eronate sau insuficient fundamentate, cu efecte directe asupra rezultatului procesului penal.

În contextul în care raportul de expertiză reprezintă, în numeroase cauze penale, unul dintre cele mai importante mijloace de probă,  este esențial ca toate opiniile tehnice prezentate în dosar să fie tratate cu același grad de exigență analitică, indiferent de sursa desemnării experților, fiind unica modalitate de asigurare a echilibrului dintre acuzare și apărare.

II.2. Locul expertizei evaluatorii în ansamblul probelor: complementaritatea cu celelalte mijloace de probă

Expertiza judiciară evaluatorie ca mijloc de probă este menționată expres la art. 97 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală alături de alte mijloace probatorii (declarații, înscrisuri, procese-verbale și alte mijloace neinterzise de lege) și presupune stabilirea valorii prejudiciului, a avantajelor patrimoniale necuvenite, a bunurilor supuse măsurilor asigurătorii sau confiscării, ori a valorii unor bunuri implicate în fapte de natură penală.

Importanța acestui mijloc probatoriu în cadrul procesului penal trebuie analizată în contextul principiului libertății probelor, potrivit căruia organele judiciare nu sunt ținute de reguli prestabilite[5] privind ierarhia mijloacelor de probă, ci au deplină libertate să aprecieze relevanța, concludența și credibilitatea fiecărei probe în parte, în raport cu ansamblul probator administrat în cauză.

Așadar, expertiza evaluatorie nu este în mod automat superioară altor probe și nu produce, prin ea însăși, un efect decisiv asupra soluției procesuale, concluziile expertului putând fi înlăturate, motivat, raportul de expertiză fiind un instrument de sprijin pentru stabilirea adevărului, nu un substitut al raționamentului judiciar.

Cu toate acestea, în anumite cauze, expertiza evaluatorie poate dobândi o valoare probatorie accentuată, atunci când este singurul mijloc prin care pot fi stabilite aspecte esențiale, cum ar fi întinderea unui prejudiciu sau valoarea unor bunuri supuse confiscării, acest fapt nevenind în contradicție cu principiul libertății aprecierii probelor.

Este important de subliniat că expertiza evaluatorie, deși realizată prin mijloace științifice și susținută prin metode tehnice, nu este imună la eroare sau critici, părțile procesuale având dreptul să formuleze obiecțiuni, să solicite audierea expertului în vederea oferirii de explicații suplimentare, să ceară completarea ori refacerea expertizei.

Așadar, expertul poate fi audiat în fața instanței de judecată sau a organului de urmărire penală, iar concluziile sale pot fi puse în discuție în mod contradictoriu, inclusiv prin prezentarea unor opinii tehnice diferite, formulate de experți consilieri ai părților sau prin expertize extrajudiciare.

Din această perspectivă, expertiza evaluatorie are un rol complementar în ansamblul probelor, în sensul că oferă organului judiciar un instrument de analiză tehnică a unor aspecte care nu pot fi lămurite prin declarații, înscrisuri sau alte mijloace clasice de probă.

În mod concret, organele judiciare pot ignora concluziile expertului atunci când acestea sunt vagi, ambigue, slab motivate sau contrazise de alte probe mai puternice, la fel cum  existența unor opinii separate, în special ale experților desemnați de părți, nu trebuie ignorată în analiză, ci examinată cu aceeași rigoare.

În concluzie, expertiza evaluatorie este o probă necesară în cauzele penale cu componentă patrimonială, dar rămâne un mijloc de probă care trebuie integrat și coroborat cu restul probelor,  aprecierea finală aparținând în exclusivitate organului judiciar, care are obligația să o analizeze în acord cu principiile legalității, contradictorialității și echității procesului penal.

III. Cazurile în care expertiza evaluatorie este esențială

III.1.Determinarea prejudiciului în infracțiuni economice, de serviciu sau de corupție.

Determinarea prejudiciului în cauzele penale care vizează infracțiuni economice, de serviciu sau de corupție reprezintă una dintre cele mai frecvente și importante utilizări ale expertizei evaluatorii, deoarece prejudiciul poate influența încadrarea juridică a faptei ( spre exemplu, în cazul abuzului în serviciu cu consecințe deosebit de grave), dar și cuantumul despăgubirilor sau aplicarea măsurilor de siguranță patrimoniale.

Expertiza evaluatorie are ca obiect, în acest context, stabilirea valorii prejudiciului pretins cauzat prin săvârșirea infracțiunii, însă, nu de puține ori, în practică, administrarea acestei probe este însoțită de probleme de fond și de metodologie, care îi afectează utilitatea și credibilitatea.

Una dintre cele mai frecvente dificultăți este aplicarea mecanică a metodelor de evaluare, în special a metodei valorii contabile nete, fără a se analiza dacă aceasta reflectă realitatea economică și dacă este adecvată obiectului expertizei, astfel că, în numeroase situații, se constată că expertul recurge automat la informațiile contabile puse la dispoziție de părți, fără a examina dacă bunul avea o valoare de piață, dacă era în stare de funcționare, dacă avea uzură fizică sau morală ori dacă ar fi putut fi valorificat într-un context economic real.

Aceasta metodă constă, în esență, în preluarea valorii rămase înregistrate în evidențele contabile ale unei entități pentru bunul sau activul analizat, după deducerea amortizării cumulate până la data evaluării.

În teorie, metoda valorii contabile nete este justificată ca o soluție simplă, bazată pe date oficiale și verificabile, reflectate în contabilitate, fiind utilizată des în cauzele în care prejudiciul este generat prin diminuarea, distrugerea sau lipsirea de folosință a unui activ din patrimoniul unei entități publice ori private (această abordare este adesea preferată de experți în dosarele care implică bunuri imobile, echipamente, mijloace fixe sau alte active înregistrate contabil).

Cu toate acestea, în practică, utilizarea exclusivă și mecanică a metodei valorii contabile nete a generat numeroase critici, pentru că valoarea contabilă netă nu este, în mod automat, echivalentă cu valoarea de piață sau cu prejudiciul real suferit.

 În unele cazuri, bunul distrus sau lipsit de folosință avea o valoare de piață apropiată de zero, în ciuda faptului că în contabilitate figura cu o valoare netă semnificativă (de exemplu, în dosare privind bunuri IT, mobilier sau utilaje vechi, dar neamortizate complet, expertul  indică o  valoare contabilă netă relevantă, fără a verifica dacă bunul mai avea utilitate sau valoare de schimb reală);  astfel de situații pot conduce la o supraevaluare artificială a prejudiciului.

Există, însă și situații inverse, în care valoarea contabilă netă este zero sau aproape zero, dar bunul are o valoare de piață semnificativă, fiind complet funcțional, iar aplicarea mecanică a metodei contabile în astfel de situații poate duce la subevaluarea prejudiciului sau chiar la ignorarea existenței sale, în ciuda unei pierderi patrimoniale reale.

O altă limitare a metodei este faptul că ea nu reflectă întotdeauna degradarea fizică, morală sau economică a bunului, întrucât sistemele contabile aplică reguli standard de amortizare (de exemplu, liniară), care nu țin cont de uzura efectivă, de lipsa întreținerii, de modificările de pe piață sau de uzura tehnologică.

Așadar, valoarea contabilă netă este o valoare teoretică, fiscal-contabilă, dar nu întotdeauna o valoare economică reală, ceea ce ridică semne de întrebare privind utilizarea sa ca bază exclusivă pentru stabilirea prejudiciului în dosarele penale.

Apreciez că metoda valorii contabile nete ar trebui utilizată doar atunci când nu există suficiente informații de piață sau de tranzacții comparabile, când bunul nu mai este în uz curent și nu are lichiditate de piață, ori când se justifică, în mod expres, că valoarea contabilă reprezintă o aproximație rezonabilă a pierderii patrimoniale suferite.

În orice situație, expertul are obligația de a explica de ce a ales această metodă, ce alte opțiuni au fost luate în considerare și de ce altele au fost excluse, deoarece raportul trebuie să conțină nu doar cifra finală, ci și raționamentul care a condus la acea valoare.

În multe cauze penale, mai ales cele care se referă la patrimoniul public, se observă o tendință a organelor de urmărire penală de a prefera această metodă pentru simplificare și rapiditate, fără a verifica dacă ea este adecvată obiectului evaluării, astfel că,  în mod eronat, valoarea rezultată este asimilată cu prejudiciul.

O altă problemă majoră rezultă din confuzia frecventă între prejudiciul penal și cel de natură fiscală sau civilă.

Sunt cauze care vizează instituții publice sau contracte administrative în care expertul înlocuiește analiza faptei cauzatoare de prejudiciu cu o simplă redare a debitelor restante, a neconformităților contabile sau a presupuselor pierderi contractuale, însă acestea nu sunt echivalente cu prejudiciul penal, astfel că expertiza se transformă într-un instrument de acuzare formal, fără o bază factuală suficientă.

În multe dosare, se constată lipsa datelor complete puse la dispoziția expertului sau furnizarea unor documente selective, consecința fiind că expertul se bazează exclusiv pe aceste surse fără a solicita documente suplimentare sau fără a semnala imposibilitatea unei evaluări riguroase, iar finalitatea este un raport incomplet sau dezechilibrat, care poate fi ușor contestat, dar care, de multe ori, este reținut ca probă principală în pronunțarea unei soluții, în lipsa unui control efectiv.

O altă carență frecventă este lipsa justificării metodologice explicite. Raportul de expertiză ar trebui să conțină nu doar concluzii, ci și explicația detaliată a raționamentului profesional folosit, a datelor utilizate, a alegerii metodei, a limitărilor și a posibilelor incertitudini, pentru că, în absența acestor precizări, părțile nu pot formula obiecțiuni reale, iar organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu pot analiza temeinicia metodei.

Din perspectiva avocatului apărării, aceste probleme creează un dezechilibru procedural major. Avocatul, în multe situații, nu este implicat în formularea obiectivelor expertizei, redactarea obiecțiunilor este adesea tratată ca o simplă formalitate, iar opiniile expertului consilier desemnat de parte sunt considerate subiective sau lipsite de relevanță, deși legea nu stabilește o ierarhie între expertiza oficială și opinia expertului consilier, atâta vreme cât aceasta este motivată și respectă standardele profesionale.

Pentru procuror, expertiza evaluatorie este adesea percepută ca fundament esențial al actului de acuzare, întrucât, din rațiuni de eficiență procesuală, acesta tinde să considere raportul expertului numit ca suficient.

Din perspectiva expertului desemnat de organul judiciar, provocările sunt multiple, datorită accesului limitat la documente, termenelor scurte, lipsei unor obiective clare și presiunii instituționale de a răspunde cererii organului judiciar.

 În aceste condiții, expertul poate elabora un raport formal, bazat pe date incomplete sau neanalizate suficient, fără a-și putea exercita pe deplin independența profesională.

De asemenea, expertul nu este întotdeauna deschis colaborării cu experții consilieri desemnați de părți, ceea ce reduce șansele unei verificări tehnice reale a raportului, chiar dacă expertul consilier, desemnat de parte, are un rol de verificare și control tehnic al lucrării.

Prin urmare, determinarea prejudiciului prin expertiză evaluatorie în cauze penale nu este un simplu exercițiu tehnic, ci un proces complex, care trebuie să respecte cerințele de legalitate, obiectivitate și contradictorialitate.

Orice derapaj metodologic se poate traduce în prejudicii procesuale reale care pot conduce la soluții bazate pe date eronate, condamnări întemeiate pe evaluări nefundamentate sau imposibilitatea valorificării apărării.

III:2. Estimarea valorii bunurilor supuse măsurilor asigurătorii

Estimarea valorii bunurilor supuse măsurilor asigurătorii în procesul penal este o chestiune centrală în analiza proporționalității și legalității acestor măsuri, însă, în practică, această etapă este frecvent ignorată sau tratată superficial.

 Deși, în mod teoretic, expertiza evaluatorie reprezintă mijlocul adecvat pentru stabilirea valorii de piață a bunurilor indisponibilizate, ea este rareori utilizată efectiv în faza de urmărire penală pentru fundamentarea dispunerii sechestrului sau a altor măsuri asigurătorii.

În mod obișnuit, procurorii dispun măsura asigurătorie în temeiul art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, fără a solicita în prealabil o expertiză evaluatorie care să ateste dacă valoarea bunurilor identificate corespunde cu prejudiciul estimat sau cu valoarea susceptibilă de confiscare.

În locul unei evaluări tehnice efectuate de un expert judiciar, în practică se recurge la aprecieri aproximative ale organului de urmărire penală, la valori fiscale, fără o verificare metodică sau obiectivă, abordare care ridică probleme serioase din perspectiva respectării principiului proporționalității și a dreptului la un proces echitabil, în special atunci când sechestrul afectează un volum de bunuri semnificativ mai mare decât valoarea presupusului prejudiciu.

De asemenea, instanțele de judecată manifestă o reticență constantă în a admite probe care vizează stabilirea valorii reale a bunurilor supuse măsurii, chiar și atunci când apărarea invocă diferențe între valoarea de piață a bunurilor și prejudiciul estimat sau între valoarea bunurilor și valoarea datoriei pentru care s-a instituit măsura, multe instanțe refuzând administrarea unei expertize evaluatorii sub pretextul duratei excesive a efectuării acesteia.

 Este de remarcat că, în practică, instanțe precum Tribunalul București refuză frecvent solicitările de efectuare a expertizelor în faza de analiză a legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii, solicitând în schimb valori orientative de la Camera Notarilor Publici sau utilizând grile notariale ca reper, practică eficientă procedural, dar care ignoră faptul că valorile notariale nu reflectă întotdeauna realitatea pieței.

Mai mult, refuzul de a admite probele privind valoarea bunurilor, inclusiv expertiza evaluatorie, limitează în mod semnificativ dreptul de apărare și afectează contradicționalitatea analizei măsurii.

În plus, practica arată că, în lipsa unei evaluări reale, pot fi indisponibilizate bunuri grevate de sarcini, aflate în coproprietate, nevalorificabile sau supraevaluate în mod evident,  prejudiciul adus patrimoniului inculpatului sau al terților indirect afectați fiind evident (în special atunci când măsura se prelungește pe termen lung și produce efecte asupra lichidității și disponibilității economice a bunului).

Apreciez că utilizarea expertizei evaluatorii în faza premergătoare dispunerii sau menținerii măsurilor asigurătorii ar trebui să devină practică uzuală, nu excepțională, aceasta permițând o protecție efectivă a intereselor părților prin  reducerea riscului unor măsuri disproporționate.

III.3. Confiscarea specială și confiscarea extinsă –  evaluarea patrimoniului și a  veniturilor

Evaluarea patrimoniului și a veniturilor obținute de către inculpat în vederea dispunerii confiscării speciale sau extinse reprezintă o condiție esențială pentru luarea măsurii confiscării speciale sau a celei extinse.

Confiscarea specială, în sensul dispozițiilor art. 112 Cod penal, vizează bunurile dobândite prin săvârșirea unei infracțiuni sau folosite în vederea comiterii acesteia, iar în asemenea cazuri, expertiza evaluatorie are ca obiect fie stabilirea valorii bunurilor identificate și supuse confiscării, fie estimarea contravalorii în bani a acestora, atunci când nu mai sunt disponibile în natură.

 În această situație, rolul expertului este acela de a aprecia valoarea de piață a bunului sau a avantajului patrimonial obținut prin fapta penală, în momentul identificării ori la momentul pronunțării hotărârii.

Problema care apare frecvent în practică este lipsa unei evaluări reale, organul de urmărire penală apreciind în mod arbitrar valoarea bunurilor, fie în funcție de grile fiscale, fie pe baza unor estimări administrative, fără suport tehnic, în unele cauze confiscarea dispunându-se în baza unor sume globale, fără identificarea individualizată a fiecărui bun ori a valorii reale a acestuia, ceea ce ridică probleme de legalitate a măsurii.

Confiscarea extinsă, reglementată de art. 112¹ Cod penal, presupune un mecanism mai complex de analiză patrimonială, putând fi supuse confiscării bunurile dobândite de către inculpat, direct sau indirect, într-o perioadă de până la cinci ani anterior săvârșirii faptei sau după comiterea acesteia, dacă se constată că valoarea acestora este vădit disproporționată în raport cu veniturile licite ale persoanei.

Aplicarea corectă a acestei instituții presupune, în mod necesar, o evaluare comparativă între patrimoniul deținut și veniturile obținute legal, iar expertiza evaluatorie este, în acest context, esențială, însă, în practică, această analiză este rareori realizată cu rigoare.

 De cele mai multe ori, expertiza nu este dispusă, iar procurorul își fundamentează cererea de confiscare extinsă pe o apreciere globală, invocând doar existența unor bunuri valoroase și lipsa unor venituri declarate în mod corespunzător.

Această abordare este profund problematică, întrucât ignoră cerințele de proporționalitate și lipsa de echivoc cerute de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia ingerințelor asupra dreptului de proprietate.

Din punct de vedere tehnic, evaluarea patrimoniului în vederea confiscării extinse presupune două componente distincte, dar interdependente: estimarea valorii bunurilor (mobile, imobile, active financiare, participații etc.) și identificarea veniturilor licite obținute în perioada relevantă.

 În mod firesc, expertul evaluator ar trebui să aibă acces la toate documentele necesare, inclusiv declarații fiscale, extrase bancare, contracte, documente contabile și orice alt act justificativ privind proveniența veniturilor sau valoarea bunurilor dobândite.

De asemenea, trebuie remarcat că, în cauzele în care se solicită confiscarea extinsă, părțile au un interes legitim în administrarea unei expertize evaluatorii, inclusiv prin desemnarea unor experți consilieri.

În ceea ce privește evaluarea veniturilor licite, practica arată că această etapă este adesea tratată superficial, operându-se frecvent cu prezumții generale privind lipsa de venituri sau cu simpla constatare a neconcordanței dintre nivelul de trai și veniturile declarate.

 Or, în lipsa unei expertize financiare detaliate, bazate pe documente și pe o metodologie clară, orice apreciere privind disproporția între avere și venituri rămâne speculativă.

În concluzie, expertiza evaluatorie în materia confiscării, fie că este vorba de confiscare specială, fie de confiscare extinsă, trebuie să fie tratată ca o probă indispensabilă, nu opțională.

IV. Interacțiunea evaluator – avocat în procesul penal

Interacțiunea dintre evaluator și avocat în cadrul procesului penal, în contextul administrării probei cu expertiză evaluatorie, se realizează prin mecanisme strict procesuale, indirecte, dar esențiale pentru asigurarea contradictorialității și echilibrului probator.

 Deși legea nu reglementează o comunicare directă între expertul desemnat și avocatul apărării, rolul acestuia din urmă în raport cu expertiza este substanțial, iar participarea sa activă poate influența în mod decisiv conținutul raportului.

Un prim punct de contact între avocat și expert, mediat de organul judiciar, este formularea obiectivelor expertizei conform art. 172 și 174 din Codul de procedură penală, avocatul având dreptul de a propune întrebări ori de a completa obiectivele stabilite de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, înainte de desemnarea expertului.

 Această intervenție este deosebit de importantă, în special în cauzele penale având ca obiect infracțiuni economico-financiare, de serviciu sau de corupție, în care expertiza evaluatorie are un impact direct asupra stabilirii prejudiciului sau a legalității măsurilor asiguratorii.

Al doilea punct de interferență este accesul la documentele puse la dispoziția expertului, avocatul având dreptul de a verifica, solicita și completa documentele comunicate expertului, în special atunci când constată că materialul probator transmis este incomplet.

În numeroase situații practice, expertul își întemeiază concluziile pe înscrisuri contabile sau fiscale puse la dispoziție exclusiv de organul judiciar, rolul avocatului fiind, astfel, esențial în identificarea unor omisiuni și în solicitarea expresă a includerii tuturor documentelor relevante pentru o evaluare reală, inclusiv documente bancare, contracte, rapoarte financiare sau extrase contabile care pot demonstra absența prejudiciului.

Un al treilea moment de interacțiune are loc când, la cererea procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu, se solicită audierea expertului, în temeiul art. 179 Cod procedură penală.

Audierea expertului reprezintă un mijloc procedural esențial pentru clarificarea metodologiei aplicate, verificarea raționamentului tehnic și analiza critică a eventualelor ipoteze utilizate, avocatul având dreptul să formuleze întrebări și să solicite completări sau explicații suplimentare.

V. Rolul expertului parte în procesul penal

Expertul desemnat de către părți, denumit în mod uzual expert consilier, are un rol recunoscut expres de legislația procesual penală, art. 172 alin. (8) din Codul procedură penală reglementând activitatea acestuia, scopul participării fiind acela de a contribui la consolidarea contradicționalității în administrarea probei cu expertiză, asigurând o perspectivă suplimentară sau chiar complementară asupra chestiunilor tehnice analizate în raportul de expeetiză.

Expertul consilier are dreptul să asiste la activitățile de efectuare a expertizei, să consulte documentația și, atunci când este cazul, să formuleze o opinie separată motivată; de asemenea, poate aduce în discuție date suplimentare sau surse metodologice alternative, în condițiile standardelor profesionale aplicabile în materia evaluării.

Rolul său nu este de a contesta în mod formalist concluziile expertului desemnat oficial, ci de a contribui la clarificarea aspectelor tehnice, prin formularea unor observații motivate, iar în practică, expertul consilier se dovedește deosebit de util în cauzele complexe (în special cele având ca obiect infracțiuni economice, fiscale, de corupție sau de serviciu) în care evaluarea prejudiciului ori a valorii bunurilor presupun multiple opțiuni metodologice.

De exemplu, în dosare privind evaziune fiscală, expertul desemnat de parte poate indica existența unor fluxuri financiare omise,  poate face interpretări contabile alternative sau găsi explicații suplimentare privind sursa unor venituri, care nu au fost inițial evidențiate în raportul de expertiză.

De asemenea, în dosarele având ca obiect confiscarea extinsă, expertul parte poate contribui la identificarea unor venituri licite sau la corelarea activelor cu surse legale de finanțare, acolo unde analiza inițială a fost limitată de lipsa unor documente ori de constrângeri de timp.

Este important de subliniat că rolul expertului parte nu este antagonic față de cel al expertului oficial, cele două puncte de vedere putând coexista în mod constructiv.

În numeroase cazuri, opiniile experților converg, în altele, divergențele sunt limitate la aspecte metodologice sau la interpretarea unor date, fără a compromite ansamblul concluziilor, însă, în toate aceste situații, expertul consilier servește interesului procesual de clarificare și completare, nu de opoziție.

Legea nu stabilește o ierarhie valorică între opiniile experților, ci impune doar ca ele să fie motivate, clare și conforme cu standardele aplicabile în materie, astfel că este esențial ca opiniile expertului parte să fie tratate cu aceeași rigoare și atenție, în special atunci când pot contribui la înlăturarea unor incertitudini sau la completarea informațiilor necesare soluționării cauzei.

V.1. Opiniile divergente între experți și valoarea lor probatorie

Diferențele de opinie între experți, apărute în cadrul raportului de expertiză sau în raportul dintre expertiza oficială și opinia expertului parte, sunt inerente, mai ales atunci când obiectul evaluării este complex și permite aplicarea unor metode alternative.

Legislația procesual penală anticipează aceste situații și le reglementează în mod explicit, stabilind cadrul în care opiniile divergente trebuie formulate și analizate, art. 178 alin. (2) din Codul de  procedură penală prevăzând că în cazul în care există mai mulți experți, iar concluziile acestora nu sunt identice, se întocmește un singur raport, în care opiniile separate se motivează.

Prezența unor opinii diferite nu reprezintă un element de vulnerabilitate a raportului de expertiză, ci o expresie firească a autonomiei tehnice a experților și a complexității obiectului analizat, deoarece divergențele pot privi alegerea metodei de evaluare, interpretarea unor date sau estimarea anumitor variabile economice.

 De exemplu, în cauzele în care se solicită evaluarea unui prejudiciu rezultat din executarea unui contract de achiziții publice, pot apărea opinii diferite cu privire la valoarea de referință a bunului, în funcție de utilizarea metodei costului de înlocuire versus metoda valorii de piață.

Metoda valorii de piață este considerată metoda de referință, întrucât reflectă valoarea pe care o parte informată și voluntară ar fi dispusă să o plătească într-o tranzacție liberă, această metodă fiind recomandată în toate situațiile în care există o piață activă comparabilă.

Apreciez că aplicabilitatea sa este deosebit de relevantă în cazul bunurilor imobile, terenuri, bunuri mobile cu uz comercial, pentru care se pot identifica tranzacții recente comparabile și se pot efectua ajustări pentru localizare, stare, regim juridic sau utilități.

În cauzele penale, metoda valorii de piață este preferabilă, în special în contextul confiscării speciale sau extinse, dar și al măsurilor asigurătorii, deoarece oferă un reper obiectiv privind valoarea la care un bun ar putea fi valorificat de stat în ipoteza unei executări silite,

Metoda costului de înlocuire net  se aplică în situațiile în care nu ai o piață activă, respectiv când bunul evaluat este unic, greu de tranzacționat sau are o utilizare restrânsă, astfel că se pornește de la valoarea costului de achiziție a unui bun similar, la care se aplică ajustări pentru uzura fizică, morală sau funcțională.

În dosarele penale, metoda costului este aplicată mai ales în cazuri care privesc evaluarea infrastructurii, bunurilor de patrimoniu sau a unor active ce nu sunt frecvent tranzacționate pe piață (de exemplu, utilaje agricole nefuncționale, clădiri administrative cu regim special).

Concluzionând, aplicarea metodei costului în detrimentul valorii de piață, fără o justificare adecvată, poate avea consecințe directe asupra probatoriului.

De exemplu, dacă se aplică metoda costului pentru un imobil urban tranzacționat frecvent, rezultatul evaluării poate fi semnificativ distorsionat, reflectând o valoare contabilă sau tehnică, nu una reală.

Pentru buna funcționare a procesului penal, expertul trebuie să aplice metoda valorii de piață ori de câte ori există tranzacții relevante, date notariale sau oferte similare în piață, să utilizeze metoda costului doar în mod subsidiar și justificat, atunci când metoda pieței nu este aplicabilă și să explice în raportul de expertiză, ipotezele, ajustările, limitările și nivelul de incertitudine aferente metodei alese.

Existența unor opinii divergente poate justifica și dispunerea unei noi expertize sau solicitarea unui supliment, mai ales atunci când concluziile diferite vizează aspecte de fond, iar nu simple diferențe de exprimare sau de interpretare.

 De pildă, în materia confiscării extinse, atunci când un raport indică disproporția patrimoniului fără a valorifica surse licite evidente, iar opinia expertului parte le documentează și le justifică, se impune reluarea evaluării în vederea lămuririi situației de fapt.

Prin urmare, opiniile divergente nu știrbesc valoarea expertizei, ci pot contribui la aprofundarea analizei, reflectând o pluralitate de abordări profesionale.

Existența unui consens între experți nu este o condiție a validității expertizei, iar lipsa lui nu echivalează cu nulitatea probei, ci cu necesitatea de a înțelege și de a valorifica în mod rațional fiecare punct de vedere exprimat.

V.2. Reducerea confuziilor sau a neînțelegerilor privind metodologia de evaluare

Confuzia privind metodologia de evaluare în expertiza evaluatorie, fie că este vorba de stabilirea valorii unui bun ce face obiectul unei măsuri asigurătorii, a unui prejudiciu sau a unei disproporții patrimoniale, afectează atât calitatea probei, cât și eficiența actului de justiție.

Pentru a preveni astfel de situații, evaluatorul este obligat să specifice clar metoda aplicată, de piață (comparație), de cost (înlocuire), de venit sau valoare contabilă netă, motivând alegerea prin raportare la fiecare speță în parte și în raport cu opțiunile alternative.

Standardele profesionale elaborate de ANEVAR (SEV 103, 105, 106) subliniază necesitatea unei fundamentări riguroase a metodologiei și transparentizarea ipotezelor, implicațiilor și limitelor aplicării metodei. 

Un exemplu frecvent întâlnit în practică este acela al evaluării unui imobil din mediul urban afectat de măsura unui sechestru asigurator : raportul de expertiză menționa doar „valoare de piață – X euro”, fără nicio referință la date recente comparabile sau ajustări în funcție de  starea imobilului.

Această manieră de redactare a creat confuzii atât pentru instanța de judecată, cât și pentru părți, dând naștere inclusiv unor dificultăți în formularea apărărilor.

Comparativ, un raport de expertiză care ar menționa clar „am folosit metoda comparabilă, selectând trei tranzacții recente similare ca locație, suprafață, dotări, ajustate pentru uzură conform SEV 105” ar conferi un nivel ridicat de claritate și încredere.

Un alt caz practic – evaluarea unui autoturism vechi utilizat în activități infracționale, unde  evaluarea s-a realizat în baza valorii contabile nete, fără a se justifica lipsa accesării datelor de piață de către expert și fără luarea în cosiderare a gradului de uzură, manieră de lucru ce a condus la formularea unor concluzii eronate.

 Un raport de evaluare corect ar trebui să includă sursele utilizate (site-uri de anunțuri auto, rapoarte de piață), descrierea criteriilor de selecție (model, an, stare, kilometraj), ipoteze asumate, intervalul de timp relevant și nivelul de incertitudine asociat.

Normele  ANEVAR stabilesc o bază obiectivă pentru existența unui dialog constructiv între expert și organul judiciar sau avocat, sectiunile referitoare la alegerea metodei (SEV 103), aplicarea efectivă (SEV 105) și prezentarea în raport (SEV 106) oferînd criterii clare de evaluare și argumentare tehnică. 

Reducerea confuziilor în expertizele evaluatorii se realizează prin responsabilizarea  evaluatorului (care are obligația de a utiliza o metodologie clară, justificată și transparentă), prin  implicarea activă a apărării, constând în  solicitarea completărilor și utilizarea opiniilor expertilor consilieri și  intervenția organului judiciar, care are obligația de a verifica argumentația tehnică. 

Concluzionând, un raport de expertiză evaluatorie trebuie să explice ce metodologie a fost aleasă (piață comparabilă, cost de înlocuire, venituri, valoare contabilă netă etc.), motivul excluderii altor abordări și ipotezele (de exemplu, starea fizică, nivelul de uzură, surse de date, incertitudini).

Într-un dosar penal, expertul a aplicat metoda comparabilelor pentru evaluarea unui teren, valorificând tranzacții recente în zonă și ajustând prețurile pentru elemente precum acces, număr de fronturi, și utilități disponibile, reieșind o valoare reală de piață apropiată de 8 EUR/mp, față de estimarea tehnică inițială sub 1 EUR/mp; ajustarea a fost fundamentată pe analiza comparativă obiectivă și surse notariale documentate.

Într-un alt caz, instanța de judecată a constatat că expertiza releva doar „valoare contabilă” fără justificarea imposibilității de a utiliza alte metode, evaluatorul menționând doar bilanț, fără ajustări pentru depreciere sau uzură;  instanța a dispus un supliment de expertiză în care evaluatorul trebuia să analizeze datele pieței, să estimeze uzura reală și să cuantifice incertitudinile.

La audierea expertului evaluator acestuia i s-au cerut următoarele explicații: „Prezentați lista comparabilelor, includeți ajustarea de uzură fizică și economică, indicați sursele și perioada comparabilă, explicați de ce nu ați aplicat metoda veniturilor și estimați nivelul de incertitudine.”

Concluzii

Expertiza nu poate fi transformată într-un simplu instrument de confirmare a acuzației sau a ipotezei organului de urmărire penală; dimpotrivă, ea trebuie tratată ca un mecanism independent de verificare și cuantificare, care contribuie la realizarea scopului procesului penal, acela de aflare a adevărului.

Rolul expertului evaluator în procesul penal este unul de auxiliar al justiției, nu de parte ori de extensie a organelor de urmărire penală; chiar dacă este desemnat prin ordonanța  procurorului ori prin încheiere de către instanța de judecată, obligația fundamentală care îi revine este cea de independență, obiectivitate și rigoare științifică, nu aceea de a susține acuzarea ori de a fundamenta o ipoteză predefinită.

Expertul nu trebuie să manifeste reticență sau temere față de originea desemnării sale, dar nici nu trebuie să abdice de la obligațiile impuse de Standardele de evaluare, Codul deontologic ANEVAR sau Codul de procedură penală, neutralitatea sa fiind garantată nu de procedura de numire, ci de conduita profesională adoptată în realizarea raportului.

În această logică, expertul are datoria profesională  să solicite toate documentele relevante pentru obiectivul evaluării, să refuze efectuarea expertizei în lipsa documentelor esențiale, menționând explicit în raport limitele cauzate de absența datelor, să permită și să faciliteze accesul expertului parte la operațiunile tehnice, inclusiv prin consultarea documentelor, participarea la inspecțiile la fața locului și exprimarea opiniei contrare, acolo unde este cazul și să utilizeze metode validate științific, explicând alegerea și excluderea fiecăreia.

Prin urmare, expertul evaluator nu este un simplu executant, ci un profesionist autonom, învestit cu o responsabilitate majoră în înfăptuirea justiției, iar dacă își exercită rolul cu rigoare, integritate profesională și deschidere față de colaborarea procedurală cu toate părțile, contribuția sa devine esențială nu doar pentru corecta soluționare a cauzei, ci și pentru consolidarea încrederii în actul de justiție.

Bibliografie

1. Cataraga, Olga, Expertiza judiciară, Editura Pro Universitaria, București, 2022.
2. Constantinescu, Victor, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2016.
3. Ghigheci, Claudiu, Cereri și excepții de cameră preliminară. II. Legalitatea și loialitatea administrării probelor. Comentarii și jurisprudență, Editura Hamangiu, București, 2017.
4. Lefterache, Lavinia, Probe și prezumții în procesul penal. Comentarii din jurisprudență, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2025.
5. Negru, Anca Ioana, Administrarea și aprecierea probelor în procesul penal, Editura Universul Juridic, București, 2022.
6. Standardele de evaluare a bunurilor, ANEVAR, București, 2025.
7. Udroiu, Mihail, Sinteze de procedură penală. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2020.
8. Udroiu, Mihail (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Art. 1–603, Ediția a 4-a, autori: Amalia Andone-Bontaş, Georgina Bodoroncea, Sergiu Bogdan, Ramona Elena Bolla, Dan Sebastian Chertes, Ioan-Paul Chiș, Victor Horia Dimitrie Constantinescu, Daniel Grădinaru, Dorel Herinean, Andrei Viorel Iugan, Claudia Jderu, Irina Kuglay, Constantin-Cristinel Meceanu, Mihai Morar, Iuliana Nedelcu, Mihai Popa, Lucreția Albertina Postelnicu, Sebastian Răduleţu, Toma Cătălin Răileanu, Radu Slăvoiu, Adrian Șandru, Isabelle Tocan, Andra-Roxana Trandafir (Ilie), Marian Truşcă, Corina Țîrlea, Mihaela Vasiescu, George Zlati, Editura C.H. Beck, București, 2024.

---

[1]  Monitorul Oficial, Partea I nr. 26 din 25 ianuarie 2000

[2] ,,imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condiţiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilităţi referitoare la expert în cuprinsul art. 174 din Codul de procedură penală, potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia.,,(Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, paragraful 20).

[3] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1152 din 18 noiembrie 2024.

[4] (1) Dacă părţile nu se învoiesc asupra numirii experţilor, ei se vor numi de către instanţă, prin tragere la sorţi, de pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidenţa sa şi autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare.

[5]  ,,potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, atât rapoartele de expertiză, cât şi rapoartele de constatare reprezintă mijloace de probă, iar, potrivit art. 103 alin. (1) din acelaşi act normativ, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.,, [Decizia nr. 87/2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) şi art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 498 din 19 iunie 2019].